Humor hordinar hextraordinar

Uneori, umorul cotidian ne lasa un gust amar si o grimasa fortata pe fata in incercarea de a intelege si a trece mai departe. Din zeci de intamplari posibile, reusesti sa te impiedici fix de cea pe care ti-o doreai cel mai putin. Si speri si tot speri si speri mata vorba aia pana cand nu mai poti rezista sa respiri sacadat si tremurat si atunci fugi. De oameni construiti de intamplari in diferite ipostaze de ipostaze create de oameni diferiti sau de intamplari punct. Nu poti renunta in a te chinui sa gasesti hazul de necaz din ele si atunci schimbi perspectiva ca si cum ai da cu pasta corectoare peste ce ai scris si zambesti. Reusesti sa gasesti umorul negru al romanului a carui a doua natura este autoironia si frate de suflet ii este cinismul. Pacat ca nu stie sa le defineasca, dar sa le aplice, prea bine chiar. Si le construiesti asa trase de par si ajungi sa te confunzi in stari, sa razi cand trebuie sa plangi si sa nu mai stii sa razi cand e bine sa razi. Si pe masura ce treci prin mai multe te transformi in robotelul cinironic. Si atunci inventezi cuvinte ca sa te amuzi. Si scrii ca sa te amuzi. Si culegi situatii ca sa te amuzi. Dar nu te amuzi, poate reusesti doar sa amuzi si asta ajunge sa fie o satisfactie indeajuns. Cauti sa te ciocnesti de penibilul altora, penibil de care fugeai cu atata patos pana acum. Privesti in jur si vezi un ridicol familiar, ridicolul fiecaruia in parte de care ne e rusine tuturor. Penibilul acesta cotidian care ne face sa fim retrasi sau inchisi sau timizi si mai ales cinici care ne acapareaza pe masura ce crestem. Il numim maturitate, as prefera sa-l numesc plafonare. Ar trebui savurat din ce in ce mai mult orice moment pentru ca si simturile se dezvolta dar fuga asta de gura lumii ne face sa le astupam cu obraji inrositi si cuvinte rautacioase si indreptat degetul catre altcineva pentru a deveni invizibil. SI astfel toti devenim niste mici degete mijlocii.
M-am saturat de ochii dati pe spate, de tot felul de caricaturi de priviri crispate si speriate dar in acelasi timp flamande pentru rusinea celuilalt. Ajungem sa radem de noi prin altii fericiti ca "bine ca nu eram eu". Si scarba asta de oameni creste si creste si intervine IQ-ul si vesnica intrebare absolut ridicola "Cine-i lasa pe oamenii astia sa faca copii?" As avea cateva raspunsuri pentru cei care se cred mai buni si se amuza de ridicolul celorlalti. Iesiti din cerc si priviti-va propriul ridicol, s-ar putea sa aveti ceva surprize. Si sa va cada degetul.
Sa ne cada la toti degetele sa fim obligati sa ne privim fata in fata. Asta da ar fi amuzant. Penibil de amuzant as putea spune. Cine lasa primul degetul jos?