Pauza de cafea...

Am tras aer in piept si nedumerita, cum in ultima vreme sunt constant, am oftat inca o data gandindu-ma cum reusesc mereu sa transform umorul in sarcasm, in cinism sau ironie. Rasul rautacios mi-a pus stapanire pe buze si danseaza cu ele uzandu-le inutil si stergand din jurul lor conturul unor amintiri sincere si pure. Naturale. Ma intristez pe rand, de privirea mea, de expresiile mele, de pozitia corpului si de jocul mainilor. De reflexia pe care privirea mea o concepe in oglinda.
La sfarsitul fiecarei zile port o discutie redundanta cu propriile trairi, incercand sa-mi justific esenta si sa-mi amintesc ca sunt om. Din ce in ce mai des ma impiedic de gandurile grandioase ale unor oameni care imi inspira numai ipocrizie. Si aceasta, prin simplul fapt ca-si asuma atributii pe care apoi sustin ca nu si le-au insusit ci le-au fost descoperite de catre ceilalti. Si apoi realizez ca si eu am ajuns asa. Dorinta de recunoastere ne transforma in niste incuiati. Incepem prin a incerca sa ne deschidem orizonturile si sfarsim prin a ne regasi doar pe noi in ele si apoi le inchidem in ideea ca altii nu ar putea intelege sau empatiza cu o asemenea intensitate.
Am incercat sa nu mai inteleg. Ci doar sa respir. Dar am invatat sa recunosc ca-mi port stigmata indiferent de felul meu de a privi, indiferent de felul meu de a simti sau rationa. Ma dor oamenii, pentru ca simt ca ne pierdem orice urma de umanitate chiar si prin falsa dorinta de exprimare. Tot in jur respira superficial, priveste superficial. Si fiecare valoare si fiecare libertate se va regasi doar ingradita intr-un coltisor uitat din ultima esenta umana pe care oricum o vom pierde, in timp ce vom marsalui obedienti in drumul inainte si inapoi al rutinei noastre, o rutina pe care cu greu vom reusi sa o constientizam.
Am obosit.

Istoria unui necunoscut(4)

Moment de reculegere:
Oare pot sa conduc? Oare volanul nu imi va fugi de sub picioare ? Stai. Volanul nu este sub picioare. O doamne !!!! Trebuie sa nu mai spun prostii! Sunt ok. Putina apa si-mi revin.
Se duse si se spala pe fata apoi fugi pana in camera maica-sii si lua o pastila de cap cu o gura din sticla de cola de langa noptiera. Lua cheile de la masina, din sertar, si iesi din casa grabit. Baga cheile in contact si vru sa porneasca dar simti cum parca intregul corp devenise imobil si nu mai avea control asupra nici unui muschi. Dadu de vreo 3 ori din cap pentru a se dezmeticii dar il apuca o ameteala ingrozitoare. Se sperie groaznic si isi pipai buzunarul pentru a scoate telefonul mobil. Incerca sa formeze un numar dar nu reusea sa apese decat pe tasta 1. Tot apasand incepu sa auda cum sunau toate telefoanele din casa. Se ridica crezand ca e cineva de la spital si intra cu greu in casa sperand ca cei care suna sa nu inchida.
Ridica receptorul si spuse ‘alo’ ca sa-si dea intr-un final seama ca se sunase singur. Brusc avu un moment de luciditate in care nimic nu se mai misca cu incetinitorul si telefonul parea sa-i fi reaparut in mana si reusi sa formeze numarul lui taica-su.
-Buna tata. Mama a iesit din spital. Eu nu ma simt deloc bine. Cred ca e de la biftecul ala, acum vad tot rosu. Te rog ia-o tu pe mama. E aproape de tine.
Domnul Frantescu tocmai era intr-o sedinta foarte intensa cu o domnisoara care incerca sa-si descopere sexualitatea si raspunse cu vocea putin tremurata, avand gandul, sa-i spunem gandul, in alta parte.
-Dea.. Acolo, daaaa. Adica, da. Cee? Bine, bine.
- Domnule doctor, ceva important?
- Nu draga mea, continua. Asa…
Dupa ce auzi telefonul inchizandu-se, Victor simti cum imaginea i se incetoseaza si aluneca usor pe podea tinandu-se cu putere cu palmele de pereti.
Era intuneric in toata casa si o liniste mortuara, cand dintr-o data telefoanele incepura sa sune insistent. Victor se trezi buimac, afara era noapte, el era imbracat in hainele de strada, culcat langa usa de la intrare, cu mobilul lipit de ureche, iar in dreptul fetei era o baltoaca formata pe parcursul somnului. Se sterse la gura si se grabi sa raspunda la telefon dar realiza in scurt timp ca adormise pe mobil si se apela, din nou, de altfel, singur. Avu un sentiment ciudat de déjà-vu, se freca la ochii uitandu-se prin toata casa si incercand sa se trezeasca. Realiza brusc ca fusese sunat de la spital sa vina sa-si ia mama.
Ametit, concentrat asupra fiecarui pas reusi intr-un final sa se indrepte spre camera maica-sii deschizand incet usa. Isi incrunta privirea chinuindu-se sa sa vada ceva fara sa aprinda lumina dar nu vazu nimic, asa ca fu nevoit sa ia lanterna din sertarul din dreapta de la mijloc, din bucatarie. Se intoarse, deschise lanterna si isi cauta mama in tot patul. Apoi pe langa pat. Apoi prin restul camerei. Se uita si in sufragerie si in bucatarie. Intr-un final se albi la fata. Se simtea ca in filmele cu prosti. Realiza in timp ce culoarea i se schimba cum si-a uitat mama la spital. O panica generala se instaura si isi puse mainile in cap nestiind ce sa faca. Isi cauta disperat telefonul si vazu ca ultimul apel fusese catre tatal sau. Il suna foarte agitat.
-Tata, ai luat-o tu pe mama de la spital ?
-Alo ? Victor ? Tu esti nebun ? E 3 dimineata. Cum s-o iau pe maica-ta de la spital ? Ce sa caute la spital la 3 dimineata ?
-Pai nu te-am sunat mai devreme ? Nu am vorbit mai devreme ? Despre ce am vorbit mai devreme ? Te-am sunat. Mi-ai raspuns. Mi-ai raspuns ?
-Ce-i cu istericalele astea draga ? Mai ales la ora asta. Ce barbat esti tu, spuse Alfonz revoltat, stand acum in fund in pat si cu mana in sold. M-ai sunat, ti-am raspuns, mi-ai zis ca maica-ta este la cap sec ala, ca se vad la nu stiu ce rosu si ca tu esti foarte bine. M-am gandit ca te referi la ma-ta si vreun papitoi de amant al ei, n-am inteles exact de ce ai tinut sa impartasesti cu mine informatia asta, ti-am dat dreptate si asta a fost. Ce treaba sa am eu cu ma-ta si nebuniile ei. Ei, asta-i buna. Nu ma mai suna pentru toate prostiile ! si ii inchise telefonul in nas.
Brusc, in mintea lui Victor se produse o avalansa de ganduri. Se uita in telefon cautand numarul de pe care fusese sunat de la spital. Suna inapoi dar nimeni nu raspunse. Iesi in strada, se sui in masina si goni spre spital. Fiind 3 dimineata, nu prea era trafic asa ca ajunse relativ repede. Cobori violent, tranti usa si alerga spre intrare. La intrare intreba daca doamna Luca mai este internata sau nu acolo.
- Sunteti membru al familiei ?
- Da, sunt fiul ei.
- Doamna Luca trebuia externata astazi dar dupa cum vad aici, fiul danseei, spuse apasat uitandu-se in sus la Victor cu o privire mustruluitoare si facand o pauza, fiul dansei nu a venit s-o ia de la spital asa ca a trebuit sa o mutam intr-un alt salon. Singurele saloane care mai au spatiu sunt cele de lux. Dansa e la ultimul etaj, in salonul 17, aripa stanga. Dar nu o puteti vizita acum. Maine dimineata va rog sa reveniti. Este de preferat sa reveniti defapt. Acum depinde si de ce hotarati dumneavoastra.
- Va implicati trup si suflet in viata fiecarui pacient vad, spuse Victor zambind stramb si putin enervat. Sa stiti ca empatia cu pacientii nu e de recomandat in spital.
- Veniti maine daca vreti, eu atat v-am spus. Acum am treaba, va rog sa ma scuzati! Nu permitem nimanui sa stea in spital la ora asta. Maine.
Avand in vedere ca a doua zi era la 4 ore distanta , Victor se hotari sa le petreaca undeva, band o cafea si incercand sa inteleaga ce naiba se intamplase si cum ajunsese el pe jos in fata usii. Cauta vreo jumatate de ora incontinuu o cafenea deschisa dar, bineinteles, nu gasi nici una asa ca se intoarse la spital si isi lua o cafea de la automat, dupa care se duse pe o banca in curte pentru a-si limpezi mintea si a fuma o tigara. Realiza in scurt timp ca nu avea foc, asa ca incepu sa se plimbe ingandurat, cu paharul in mana, in cautarea unui paznic care sa fumeze. Nu peste mult timp, dadu peste un burtos mirosind a alcool, cu parul ciufulit, care il lua la intrebari.
- Ce cautati aici la ora asta ? N-aveti voie. Nu vi s-a spus de la intrare ca nu se sta in spital ?
- Sunt in curtea spitalui, nu in spital.
- Avem un spiritual vad aici, mustacii omul uitandu-se parca in spate la un coleg imaginar.
Victor incerca sa gaseasca persoana, dar paznicul era singur. Pe de alta parte era si beat, deci nu era de mirat ca isi cautase companie, fie ea si imaginara.
- Nu incerc sa va jignesc, vreau si eu un foc, imi beau cafeaua si stau pe banca. Va rog, nu fac scandal. Va dau datele. Trebuie s-o iau pe mama la 7 dimineata si nu re rost sa ma intorc acasa.
- Bine bine. Da sa vad ca misti si te dau afara.
- Multumesc(muistule).
Victor se retrase pe banca dupa ce-si aprinse tigara, gandindu-se in cate feluri ar fi putut sa-l bata pe organul de ordine, mai spuse de cateva ori organul si rase, apoi isi reaminti ca e singur in curtea spitalului 4 ore de acum inainte si se ghemui pe banca. Nu-si putea scoate din minte ca a adormit si nu intelegea de ce. Se concentra cu greu sa reconstruiasca fiecare pas dar nu isi putea aminti nimic.
Pe la vreo 6 dimineata niste spasme il trezira si simti o durere in tot corpul. Adormise, dar frigul si lemnul nu-i priisera deloc.
Se ridica cu greu si porni spre intrare, in speranta ca acum isi putea vedea mama.
- Ne pare rau, vizitele incep la 8.
Ce idiot, nu putea intreba asta la 3 dimineata cand venise. Isi freca ochii cu mainile, se resemna pentru inca 2 ore si isi mai lua o cafea. Acum statea singur, in frig, pe o banca, in timp ce doctorii si asistentele care schimbau tura se uitau nedumeriti la el si se grabeau in acelasi timp sa intre in spital.
Se intinse pe banca si isi sprijini gatul pe un maner, uitandu-se la cer. Se ridica apoi sa-si mai ia o cafea si observa ca trecuse o ora jumatate de cand se uita in sus. Se gandi ca la genul asta de situatii se refera toti cand spun ca viciile iti distrug viata. Dar ce naiba, niciodata nu mai patise asa ceva.
O gaura de cateva ore in memorie, o trezire pe podea, o asistenta extrem de enervanta, trei cafele, niste cearcane imense, dureri in toate oasele si o raceala iminenta. Ce mai urma? Dar simti cum parca le merita pe toate. Se aseza inauntru in sala de asteptare, bau in liniste cafeaua iar la 8 porni spre salonul mamei sale.

Istoria unui necunoscut(3)

Dupa o alta perioada de nedumerire, o fata incremenita si ceva mers pe jos, Victor ajunse in final in dreptul unei cladiri recent renovata, scoase cheia de la interfon, deschise si urca pana la etajul patru. Acolo era o singura usa, pe care si intra lejer.
Casa in care stateau Victor si mama sa era mare si labirintica, situata foarte convenabil pe langa Piata Unirii, in capatul unei stradute, ascunsa printre blocuri. Casa era inconjurata de copaci si avea o gradina cu trandafiri, fiind defapt un bloc vechi cu patru etaje si mansarda, modernizat. Scara blocului era din marmura iar peretii holului erau plini de desene facute de Victor si colegii lui de la arte.
Ultimul etaj si mansarda erau ale lor. Victor statea la mansarda, un fel de completare a vietii sale de boem neinteles. Cum intrai in casa dadeai intr-un hol spart, din care se vedea sufrageria impartita intr-un spatiu de stat, cu televizor, canapea, fotolii si masuta de cafea si unul de mancat, avand o masa mare cu 10 locuri, extensibila. Bucataria era in dreapta, ascunsa dupa niste usi glisante. Sufrageria avea si un balcon foarte mare, in care puteai iesi ocolind spatiul de mancat. Balconul era neacoperit, avand o banca balansoar, o masa de sticla si plante, acum uscate, in jurul sau.
Scara spre mansarda era in spate, camuflata de o biblioteca. Victor intra in casa, trecu prin linistea mortuara a sufrageriei si urca in mansarda.
Camera lui era cat tot parterul casei. Avea un pat mare intr-un colt, un trepied fixat spre el , un aparat foto aruncat pe pat, multe planse pe jos si tot felul de carpe aruncate peste diferite obiecte sau taboluri. Avea un laptop pe o masa foarte joasa, conectat la niste boxe mari aflate in colturi opuse ale camerei. Hainele erau aruncate peste tot, chiar si pe sifonierul vechi din lemn masiv ce era fata in fata cu patul. Avea doua geamuri care dadeau pe acoperis, unul deasupra patului si celalalt in partea opusa a camerei, dar acum erau inchise si pline de frunze uscate. In toata camera mirosea a lemn si tabac cu ciocolata. Sub celalalt geam se afla un sevalet cu o panza alba pe el, iar langa el un scaun pe care se aflau pensule si vopsele.
Victor pasi spre laptop lasand parchetul vechi din stejar sa-i scartaie sub picioare. Il deschise, apoi winampul, dand volumul la maxim si apasand play. Dintr-o data patrunse in toata casa Backini – Go Go Killer. Victor se aseza pe pat uitandu-se la frunzele de la geam cu o privire peirduta. Se ridica in fund si isi puse palmele pe cap nedumerit. Se gandi pentru cateva momente parca chinuindu-se sa-si intre in personaj si apoi se ridica indreptandu-se spre trepied. Lua pensula in mana si paleta de culori si se pregati sa traseze o dunga. Dar gandul lui ramasese la Adara.
Se aseza pe pat si mai incruntat si ganditor. Isi scoase din buzunar o punguta mica si o desfacu foarte concentrat. Din celalalt buzunar scoase o rola si o rupse, lua o tigara, ii scoase tutunul, il amesteca incet cu iarba din punguta, il puse pe foita si isi rula un cui. Apoi se intinse pe pat si il aprinse tragand tare si tinand fumul in piept. Dupa cateva secunde tusi puternic si isi intinse mainile pe pat, uitandu-se in sus. Dintr-o data muzica incepu sa se auda din ce in ce mai incet si vazu cercuri si cerculete care se miscau asimetric inainte inapoi spre el, in ritmul muzicii. Se uita la ele gandindu-se in continuare la momentul din cafenea.
Ceva sub el incepu brusc sa vibreze din ce in ce mai puternic. Tresari speriat si se uita pe pat, nu era nimic. Intre timp muzica se oprise si era o liniste mortuara in camera. Speriat se uita sa vada ce s-a intamplat cercetand cu privirea intregul spatiu. Simti din nou cum corpul ii vibreaza si puse instinctiv mana pe buzunarul din spate al pantalonilor. Scoase telefonul si nevazand cine suna, raspunse nedumerit.
-Alo?
-Buna Victor. Sunt Adara, ne mai vedem azi?
Foarte speriat puse telefonul la piept si dadu din cap sa se dezmeticeasca. Apoi il ridica usor la ureche si intreba:
-Poftim?
Nu auzi nici un raspuns. Pe ecranul telefonului aparea un apel nepreluat. Se uita sa vada cine era si nu stia numarul. Arunca telefonul pe pat. Se duse sa se spele pe fata. Se privi in oglinda si dupa cateva secunde il pufni rasul. Se sterse si se duse in camera, lua telefonul in mana si apasa pe apelare.
-Alo, am primit un apel de pe numarul asta si nu stiu cine este.
-Buna ziua, Victor Luca?
- Da..eu sunt.
- Va sun de la spital, e in legatura cu mama dumneavoastra.

Istoria unui necunoscut(2)

Afara era frig, dar Victor se imbraca la fel in fiecare anotimp. Era felul lui de a fi nonconformist chiar si cu natura. Se intoarse spre curtea casei stand cu mainile in buzunar si privi cu nostalgie in sus. Isi puse apoi castile in urechi si porni cu capul in jos spre statia de masina. In statie erau tot felul de oameni asezati exact in locurile unde stiau ca trebuie sa fie usa din mijloc cand opreste autobuzul. Vizavi de statie era un stalp si pe el lipit un afis. Daca te asezai la 45 grade spre sud-vest de el si masina oprea fix in dreptul semnului cu numele statiei erai chiar in dreptul usii, adica urcai printre primii, adica prindeai loc pe scaun. Astfel, in fiecare oprire de tramvai sau autobuz vedeai ciorchini de oameni impingandu-se care sa ajunga primul la un scaun.
Cand veni autobuzul si se elibera peronul, Victor sui apasat treptele pe prima usa si analiza fugitiv cu privirea toata masina apoi o traversa pana la celalalt capat, asezandu-se pe primul scaun liber din spate. In toata lejeritatea lui de a parea indiferent, insa, omise in a remarca persoana fara casa ce dormea confortabil pe scaunul de langa el. Ocupat fiind cu o nonsalanta debordanta fu neplacut surprins cand simti un miros puternic neplacut si intelese de ce acela era singurul scaun liber si lumea se inghesuia departe de el. Se ridica lejer incercand sa nu schiteze nimic, se aseza la usa si cobori pentru a nu da de banuit. Astepta urmatoarea masina cu foarte multe ganduri in cap, dar isi reveni cand vazu ca o domnisoara ii zambi in timp ce urca. Autobuzul il lasa la Sf.Gheorghe, cobori si traversa prin pasaj pentru a ajunge pe Lipscani. Se opri sus pe trepte la intrarea pe strada, fix langa pasaj si scoase din buzunarul din spate o carte subtire, indoita. O deschise si se incrunta incercand sa inteleaga firul povestirii si relua de cateva ori acelasi pasaj. Avea obiceiul asta ciudat de a citi in locuri publice, unde lumea se uita la el. Avea nevoie de galagia privirilor care tipau „asta e un baiat destept” si de garantia unicitatii sale ca individ din prisma unor necunoscuti pe care probabil nu ii va mai vedea vreodata.
In timp ce se concentra asupra cartii pe care parea ca se chinuie cu adevarat sa o citeasca, incruntandu-se si automotivandu-se „cu cat mai repede cu atat mai bine”, simti cum o privire il fixeaza, o privire care vine din partea unei persoane ce este foarte aproape de el. Atrasese intr-adevar atentia dorita, dar transpusa cui nu trebuie, se pare. Ridica incet capul si se trezi cu fata foarte aproape de o alta fata, straina, care ii zambi larg. Facu niste ochii mari si impinse respectiva persoana la o parte. Se uita nedumerit si reusi sa scoata doua cuvinte:
- Ce vrei?
- Haide domnu, dati-mi si mie un banut ca am copii acasa, sa moara mama, saraca Doamne Fereste ca si-asa-i bolnava saraca, vedeti spun vorbe d-astea va dati seama!
Dupa o pauza de cateva secunde in care avu intentia de a intelege ce vroia sa spuna cersetorul realiza ca cel mai bun lucru pe care il putea face era sa gaseasca un loc inchis si curat unde sa citeasca, pentru a nu mai avea si o a treia experienta de genul celor de inainte.
Porni pe Lipscani in speranta ca va gasi o cafenea unde sa bea si o machiatto. Se uita in dreapta si in stanga, escalada pasajele improvizate din lemn pe strazile in amenajare si ajunse la covrigaria din colt la str Franceza. Mirosul il forta sa-si ia un covrig, era covrigaria de unde ii lua maica-sa cand era mic merdenele si ii dadea partea nesarata de la covrigii ei.Se mai plimba apoi putin si dupa cateva alte ture de stradute zari pe cineva care se ridica de la masa in O’Hara. Intra si se aseza cerand un cafe machiatto cu doua pliculete de zahar brun, dupa care se pozitiona confortabil cu fata spre intrare, redeschizand cartea. In timp ce recitea si recitea aceaasi pagina, ii veni si cafeaua pe care avu nenorocul de a o varsa fix pe carte. Lua un servetel si sterse nervos paginile, pentru a reveni ulterior asupra lor.
Soarta insa nu-l lasa nici de data aceasta sa-si continue lectura pentru ca atentia ii fu distrasa de catre o domnisoara ce ce apropie de masa lui tinand un pahar jumatate plin cu bere in mana.
- Deranjez?
Victor nedumerit dar deja obisnuit cu inoportunul, ridica privirea si o cerceta din cap in picioare pe domnisoara care i se adresase. Era o fata mica de statura, slabuta, cu parul lung si cret prins intr-un elastic galben, imbracata intr-o rochita colorata si avand in picioare o pereche de cizme din piele maro. Era foarte imbujorata si ochii ii sclipeau cand se uita la el. Ceea ce observase Victor era ca avea gambele subtiri, fundul bombat(pentru ca rochia statea ridicata spre spate), o gura rotunda si sanii fermi.
Acestea fiind studiate in amanunt de catre el, o invita sa ia loc la masa.
- Imi pare rau ca mi-am permis sa-ti intrerup lectura dar am simtit ca trebuie sa vorbesc cu tine, macar sa incerc. As putea bea o cafea cu un om cult?
Zambind doar cu coltul stang, Victor se lasa putin pe spate pe scaun, incrucisandu-si mainile.
- Sigur, nu-i nici o problema, sunt chiar curios sa aud ce anume ai vrea sa-mi spui mai exact.
Fata atunci bau ce mai era in paharul de bere si ceru un cappucino. Se uita din nou cu ochii mari la Victor si trase aer in piept emotionata. Facandu-si curaj, spuse:

- Sa stii ca eu nu fac asta in mod normal, adica nu agat barbati in baruri, mai ales la sapte seara, dar de cand te-am vazut intrand am simtit asa...o conexiune intre noi...nu stiu, sper ca asta nu te sperie.
Revenind la loc pe scaun si punandu-si mainile pe masa framantandu-le, Victor intreba ironic:
- Draga mea, femeile emotionate nu sunt chiar un factor de stres pentru mine. Mai ales ca azi am avut destula adrenalina pentru o zi.
- Imi pare bine. Uite, pe mine ma cheama Adara.
- Adara? Serios? Si pufni in ras.
- Da. E un nume de stea. Parintii mei au zis ca straluceam cand m-am nascut. Tata e astronom si a considerat ca e numele perfect. Sunt mandra de el, m-a ghidat mereu in viata, uite, ca acum, la tine. Se uita apoi timida in jos.
- Foarte multa poezie as putea spune si nici nu stii cum ma cheama. Avem de-a face cu o artista sa inteleg.
Tragand aer in piept, fata deveni foarte serioasa.
- Eh...viata te invata si sa jonglezi cu emotii prin cuvinte. Mai scriu din cand in cand si uneori confund viata cu o foaie alba si imi dau frau liber imaginatiei.

In momentul acela, Victor se retrase parca putin speriat si se scarpina la urechea dreapta. Nu se astepta la asa o zi cu asemenea intamplari. Iar fata era practic, fascinanta. O stia de doua minute dar reusise sa-l socheze. O noapte cu ea chiar ar fi meritat incercata.

- Imi place mult ce citesti. Asta m-a determinat defapt sa vin sa discut cu tine. Te-am vazut intrand asa zapacit si cand ai daramat cafeaua m-ai amuzat. Atunci am vazut cartea si am zis ca e un semn.

In momentul acela, mintea lui Victor se aglomera brusc. Nu retinu partea cu semnul dar tot restul era de ridicat o sprancean. Fata era interesanta si nu stia exact ce sa spuna pentru ca, sa fim seriosi, cartea i se parea de neinteles, o porcarie, fara logica si pe deasupra ii fusese bagata pe gat de catre maica-sa deci nu prea avea cum sa fie buna. Cel mai logic lucru care ii veni in minte era ca defapt, intr-un fel sau altul, toata treaba asta era vina maica-sii si probabil injuraturile lui taica-su il ajunsesera(ai naibii parinti). Ce sa faca, pentru ca exista riscul ca ea sa vrea sa discute textul, iar el recitise de trei ori prima pagina fara a intelege o noima. Avea potential de femeie desteapta si asta pentru Victor era prea mult pentru cinci minute de discutii. Ar fi insemnat ca trebuie sa-si masoare cuvintele, chiar sa poarte o conversatie. Se uita la ea concentrandu-se si incercand sa aiba un aer relaxat.

- Da...abia am inceput-o, insa nu pot spune inca ceva concret despre ea. Mama mi-a recomandat-o si am considerat ca e un bun sfat. Prin urmare, l-am acceptat cu placere. Mie imi place foarte mult lectura. Din pacate, insa, arta mea(spuse pronuntand apasat cuvintele) nu-mi permite foarte mult timp pentru asta. Ma mai strecor pentru cateva clipe de liniste cu o carte cand imi beau cafeaua.
Nu stia exact de ce simtea nevoia sa minta, dar o facuse deja deci nu mai avea ce face. Clar de acum inainte, respectiva carte ii va placea.

Fata zambi, se uita cu ochii putin incruntati in ochii lui, il cerceta din cap in picioare si se apropie foarte tare cu busele de urechea lui. Victor se inrosi.

- Am inteles, iti place cartea. Trase repede cartea de pe masa si il intreba: Cine a scris-o?
- mmm...cum adica cine a scris-o? Ce crezi ca nu stiu? A scris-o...si se gandi putin...Coltazar!
Adara rase cu pofta, se ridica de la masa si lasandu-i cartea si banii de cafea, se uita amuzata la Victor:
- Imi pare rau, trebuia sa fac asta, esti simpatic dar nu esti genul meu. Voi barbatii sunteti atat de usor de pacalit. Data viitoare cand ajungi in situatii de genul asta, lasa atitudinea de baiat neinteles si fa-ti curaj sa fii tu. Nu haina face pe om sa stii, de-asta ai o personalitate si inteligenta, ca sa fii tu in cel mai bun mod pe care-l stii. Nu-ti zic ca o lectie de viata ci ca un sfat pentru ca e pacat sa iti termini viata regretand ca ai trait-o ca ce te-au vrut altii. Ne vedem pe plaja.

Fara a-l lasa pe Victor sa ii mai spuna ceva, isi lua hainele si fugi pe usa. Victor ramase total nedumerit, debusolat si extrem de socat. Spuse cu voce inceata ca pentru el:

- Luca, ma cheama Luca.

Ramase pe ganduri si statu asa vreo zece minute incercand sa inteleaga ce se intamplase. Dar defapt nu avea cum sa afle vreodata. Stia asta, dar nu se putea abtine. Niciodata pana acum nu credea ca exista femei care sa intre asa lejer in vorba cu barbatii. Tocmai fusese agatat, intr-un mod neconventional si extrem de batjocoritor in acelasi timp. De ce si pentru ce, nu putea sa realizeze. Plati cafeaua si se grabi spre casa pentru a compune o noua opera de arta. Se simtea suferind si atunci ii venea inspiratia mereu. Afara incepuse sa ploua si mergea cu mainile in buzunar parca traind fiecare picatura. Medita asupra tuturor intamplarilor si isi spuse „inca o zi din viata unui artist...”

Istoria unui necunoscut(1)

Ceasul ticaia intrerupt. El statea ghemuit pe un scaun, cu palmele intre picioare, usor cocosat. Privea in jos si din cand in cand tragea cu ochiul la minutar in speranta ca poate a mai trecut ceva timp. Asteptarea il termina usor usor, facandu-l parca din ce in ce mai cocosat si mai ghemuit.
Parchetul scartaia si se simtea un miros de vechi in toata sala de asteptare. Tavanul inalt si usile de lemn de pe care se luase vopseaua dadeau un aer de sanatoriu intregii cladiri. Intr-un colt, biroul mic al secretarei era plin de tot felul de plicuri si cutii. Avea un laptop peste un teanc de foi si se zarea un telefon sub altele imprastiate pe birou.
Secretara era o femeie la vreo 40 ani, grasuna, usor incruntata dar cu o voce foarte calda. Parul era scurt si cret si purta haine largi si tot felul de bratari si margele. Avea niste ochelari la gat cu un snur facut din mai multe sfori infasurate, care aveau diferite culori. Din cand in cand mai ridica privirea din calculator si se uita la barbatul de pe scaun zambind parca intelegator si apoi se intorcea la ecran si se incrunta din nou.
La un moment dat usa se deschise lasand sa iasa afara un miros de cafea cu scortisoara. O domnisoara zambitoare si foarte imbujorata iesi din incapere parca putin ciufulita. O voce puternica si groasa se auzi dinauntrul camerei:
-Data viitoare nu o sa mai fiu atat de cuminte, e cazul sa luam taurul de coarne! Barbatul apoi rase parca complicitar. Haideti domnule Cocosescu, stiu ca asteptati de ceva vreme, imi pare rau, a durat mai mult decat prevazusem. Domnisoara Precupetu mi-a dat mai mult de lucru decat as fi crezut(si din nou termina in acel ras glumet si parca usor cu subinteles).
Cu un oftat resemnat, barbatul se ridica incet de pe scaun, nelasand insa mainile sa i se desparta si merse parca pocait pana in birou. Era un tip inalt si slab, cu parul ciufulit, tras la fata, imbracat cu o pereche de blugi bleomarin si un pulover maro inchis. Avea in picioare o pereche de tenisi albi uzati pe care erau facute cu carioca mici desene stangace.
-Haideti domnule Cococescu, ne miscam si noi mai cu talent? V-am zis sa fiti mai coios ca doar ce naiba, barbati suntem.
Camera avea in mijloc un birou masiv din lemn care era plasat in fata unor ferestre inalte. Pe birou erau o gramada de carti despre psihologie si filozofie si o carte deschisa intoarsa langa o cana de cafea cu un suport improvizat din niste coli albe. Un mac book Air alb statea inchis intr-un colt al biroului. Ambii pereti erau imbracati in rafturi de carti de istorie, filozofie, religie, beletristica si mai ales psihologie. Intr-un colt de langa usa era o statuie cu Tauret, zeita egipteana a fertilitatii. In celalalt colt era un sistem audio ultraperformant.
In fata biroului, in partea dreapta era un fotoliu confortabil.
Doctorul,Alfons Ion Frantescu, monsieur Alphonse, cum prefera sa i se spuna, era un tip scund si indesat, cu niste maini ca niste carnaciori, o chelie frontala pe care incerca sa o ascunda prin parul ramas ras si o alura de om sofisticat. Era imbracat intr-un halat visiniu cu broderii pe margine in fir auriu,descheiat, sub care se observa o camasa alba si o pereche de pantaloni de costum, gri. In picioare avea o pereche de papuci albi, cumparati de la farmacie.
Acesta se lasa usor pe spate in timp ce-l observa pe Cocosescu venind si ii facu semn sa se aseze pe fotoliu. In acest timp el umbla in sertarul drept al biroului de unde scoase o pipa si o cutiuta cu tutun.
-Ia spuneti-mi domnule Cocoselu, cum a mers sfatul dat de mine? Ati facut intocmai cum v-am spus?
Cu o voce foarte joasa, barbatul incerca sa inceapa o propozitie:
-a..a...am incercat, domnu doctor...
-Ti-am zis ca-mi poti spune monsieur Alphonse, ce atata formalitate!
-Me U se Ur Alfonz...ce sa va spun, am incercat, m-am uitat la un film d-ala de gagici si am vazut acolo ce inteleg aia din ce ziceti dumneavoastra...atitudine, si...am luat flori, i-am lasat biletele la usa, i-am cumparat aspirator, am luat copilu' la mine cum ati si zis, cat a fost ea la munca, da a naibii pramatie e asa neastamparata..mi-a pictat toti adidasii cu carioca si peretii de pe hol, o sa-mi ia o gramada sa zugravesc peretii aia ca-s vechi si n-au fost demult zugraviti. (vocea parca i se ingrosa usor, incepu sa se indrepte si vorbi din ce in ce mai repede)Stiti cum e cu zugravitul, ca trebuie sa dai tencuiala jos si apoi sa dai cu glet si sa...
-Da, da, da, cunosc problema. Dar sa revenim la pentru ce suntem aici: Dumneavoastra aveti un suflet singur, impotent , lucru care se datoreaza timiditatii si lipsei increderii in sine! Eu, monsieur Alphonse sunt nimeni altul decat doctorul dumneavoastra de personalitate!(si apoi isi spuse in gand doar mimand cu buzele) Suntem aici ca sa descoperim ca, intr-adevar, si dumneavoastra aveti una! Si apoi rase pentru umorul sau extraordinar si reveni cu o idée:
-Mi-a spus mama cand eram mic ca eu am ales cand mi-au rupt turta bisturiul si revista Vogue. Ce poate fi mai evident? Un doctor de atitudine! Atunci am stiut care mi-e menirea... Isi aprinse apoi zambind pipa si se lasa pe spate privind catre fereastra.
-Mama. O femeie extraordinara, o adevarata doamna care a avut ghinionul sa nu se nasca la oras. Dar tatal meu a vazut-o pentru ceea ce era cu adevarat, o frantuzoaica aristocrata aproape uitata intr-un loc precum Caracal. Of…cat a suferit saraca pentru ca noua sa ne fie bine…datorita dumneaei sunt eu azi cine sunt! Alphonse..Alfi imi spunea…oamenii inteligenti nu-si pierd vremea invatand din carti, sunt autotitacti!(si ramase putin pe ganduri cu zambetul pe buze, apoi spuse cu putin umor, ca si cum omul ar fi prins aluzia si oricum stia despre ce e vorba)Vezi tu Cocoselule, toate cartile astea...le-am luat ca sa vada lumea ca nu-s un neica nimeni dar e inutil sa si citesc ceva din moment ce stiu deja despre ce se vorbeste, nu?(ofta apoi pentru o secunda melancolic, apoi isi drese vocea si se adresa domnului Cocosescu):
-Da, Cocoselule, asa era mama, o femeie plina de substanta! Acum, revenind la problema dumitale…clar se trage din copilarie, trauma dumitale cu mama care te cocolosea prea mult si cea cu tatal care te ignora tot timpul si faptul ca ai fost singur si izolat atata vreme de copiii din jurul dumitale…aici e problema…(pica usor pe ganduri si amuti pentru cateva secunde, apoi isi reveni brusc ca si trezit dintr-un somn adanc).
Mda…vad ca timpul nostru s-a scurs, eu zic ca ati inteles ce trebuie sa faceti asa ca va astept saptamana viitoare, stabiliti cu doamna Miu cand si cum sa platiti...treburi d-astea lumesti ce mie imi displac total.
Mi-a parut bine sa va ajut, simt cum incet incet ajungem la raspunsuri cat mai exacte si astfel vom rezolva problemele dumneavoastra cat ai zice peste! (spuse aceste cuvinte aplecandu-se cu patos pe scaun spre birou, jongland cu mainile in aer facand cerculete). Si vorba aia…sa ne miscam mai cu talent ca doar… barbati suntem!
Barbatul se ridica timid, dadu din cap in semn de salut si porni spre iesire cu acelasi patos cu care si intrase. Isi framanta in continuare mainile gandindu-se la ce film motivational(comedie romantica) sa se mai uite. Plati apoi consultatia cu niste bani mototoliti pe care ii avea in buzunar, desenati cu carioca.
Madame MiU, am terminat pe ziua de azi, strangeti tot ce trebuie pe aici si mai aduceti-mi va rog o cafea cu frisca si scortisoara, o sa mai stau sa meditez putin asupra aspectelor pe care le abordez in carte. Si puse apoi ochelarii pe nas si deschise laptopul, isi introduse parola:stapanultausiostiibine…gresi de vreo 3 ori si a patra oara apasa buton cu buton cu incetinitorul. Pe desktop avea un fisier care avea titlul: Capodopera…dadu dublu click si cu un scris de stul de mare, centrat pr prima pagina scria: Creierul uman – o criza de personalitate. Sub titlu, scris un paragraf:
“Dupa indelungi studii aplicate pe proprii pacienti am observat cum ca personalitatea unei persoane/unui individ, ii dezvolta inteligenta si nu invers, cum s-a crezut si pana acum. Dupa indeplinirea unor sarcini impuse de catre mine am observat ca pacientilor li se imbunatateste viata si ajung sa ia decizii corecte/inteligente ulterioare fara ajutorul meu specializat. Prin urmare, as putea spune ca acest fapt este o descoperire revolutionara. Eu ”
Si aici doctorul batea nervos cu degetele in masa, lasandu-se usor pe spatarul scaunului si privind in sus.
In timp ce monsieur Alphonse isi apela secretara cu numele de alint, se auzi usa de la intrare trantita cu putere. Doamna Miu nu schita nici un gest, stand in continuare incruntata cu privirea spre monitorul laptopului care avea ecranul albastru si urmatorul text :“Erorr 1962: No operating system found. Press F11 to repeat boot sequence.” si apasand tasta F11 intr-un ritm sacadat.
-Buna ziua, ce mai face doamna Miau-miau? Tata e in birou?
Doamna Miu ridica privirea si in acelasi timp si o spranceana fara a-si schimba in vreun fel mimica fetei.
-Buna Victor, nu te potolesti cu usa aia, vrei sa cada intr-o zi casa asta pe noi toti ca tot are bulina rosie. Si taica-tu asta, mare doctor da ii tremura buzunarul sa restaureze amarata asta de casa...asa cum i-a lasat-o ta-su asa o pastreaza si el iar tu am impresia ca o s-o primesti caramida cu caramida. Facu o pauza si apoi izbucni in ras de parca ar fi realizat abia atunci ce amuzant era ce spusese. Ofta apoi adanc si continua...Victoras scumpule, tu ce mai faci? Vreo alta opera de arta pe care nu ai curajul sa ne-o arati? Cand o sa vedem si noi ce faci tu?
Victor era un baiat de 26 ani, cu parul scurt saten putin ciufulit si ochii caprui, nu foarte inalt, cu un zambet ce-i facea o mica gropita in obrazul stang. Era destul de slabut dar cu un corp bine proportionat, imbracat cu niste tenisi verzi cu scris pe ei, o pereche de pantaloni conici, in carouri maro cu portocaliu, un tricou maro pe care scria „No woman, no cry”, o geaca de piele foarte veche, tot maro care nu prea avea treaba cu nimic, o esarfa verde la gat si o palarie de hipster pe cap. Defapt per ansamblu...asta si era...
- Doamna Miu, ti-am spus, arta mea nu poate fi vazuta decat de cei cu ochiul format pentru ea...si..pana acum..n-am gasit nici unul... Dar si cand voi gasi! Hai ca ma duc la doctor humoris cauza ca am ceva treaba cu el. Sa pupi pisicile si pentru mine.
Intra in biroul in care monsieur Alphonse medita la tavan si spuse un „Buna seara” fara nici un fel de expresivitate.
Alfons isi redirectiona privirea si il cerceta pe baiat din cap pana in picioare.
-Mda, cu personalitatea asta, nu-i de mirare ca nu te duce capul la nimic. Ti-am zis eu de nu stiu cate ori, invata de la mine, sunt tac-tu..ai sa vezi tu cand iese cartea...o sa-mi dai dreptate! Nu ai pic de talent in tine, ce fel de barbat esti tu?
-E mai bine sa ai personalitatea unei mingi de bowling, exact! Poate ai noroc si darami si tu niste popice intr-o zi, desi vad ca-ti merge foarte bine si cu oamenii.Top of Form
-Mai Puradel, nu mai fi obraznic, tine minte ce-ti spun, o sa vezi tu ca eu am dreptate! Las ca vezi tu...
-Ti-am spus, nu-mi mai spune Puradel, ce om poate fi atat de cretin sa-si denumeasca asa copilul? Nici macar tiganii nu fac d-astea?!!?
-Intelege o data pentru totdeauna! Bunica-ta a crezut ca-i frantuzesc si era ultima ei dorinta, ce naiba vroiai sa facem? Si sa stii ca nu-i deloc rau..inseamna copil, nu? Eh..esti copilu’ meu si al lu’ ma-ta? Esti! (si pentru el, printre buze)Desi cu mine nu prea semeni tu...(apoi usor iritat cu voce tare).Eu zic sa fii multumit de viata pe care o ai acum si de faptul ca mai ai un nume...alti copii nu au ce duce la gura si nu mai au probleme cum ca i-ar chema Mercedez Benz sau Grigore..hai gata! Respecta-ti familia. Victor Puradel Luca suna chiar interesant! Desi Victor Puradel Frantescu ar suna si mai bine, dar daca esti mai mult al maica-tii ce naiba sa mai zic!

-Discutiile cu tine sunt complet inutile, bunica te-a cocolosit in asemenea hal ca nu vezi decat oameni difunctionali si invatamintele ei. Esti un inept, un pitic si un mos. Asta a fost mereu personalitatea ta! Scrie asta in carte, sa stie saracii prosti cine vine cu teoriile. Ani de terapie nu ar reusi sa ma scape de influentele tale nefaste...Si ca sa trec la subiect, am nevoie de 1000 RON sa-mi iau materiale pentru pictat.
-Mai baiete, reprosurile astea nu sunt cuvintele tale. Nu cumva te-a pus maica-ta sa te certi cu mine ca sa-ti dea si ea niste bani? Ca astea sunt vorbele ei...si o vad in stare, ar da orice sa ma vada plin de draci. Sigur ea a copt toata situatia asta, ca doar o cunosc, am trait cu ea, mi-a fost sotie, am un copil cu ea. Ce naiba, mereu a preferat sa ma vada suferind decat fericit, chair si cand eram impreuna...si se pierse usor in ganduri uitand pentru cateva secunde firul povestii.
Baiatul, lasa capul in jos, baga mana in buzunar, de acolo scoase un telefon si apasa stop pentru a opri o inregistrare. Apoi, din celalalt buzunar scoase o foaie de hartie pe care scria: „Discutiile cu tine sunt complet inutile(...)”.
- Da tata, spuse apoi ridicand privirea si tragand aer in piept cu putere. Alfons se uita incruntat la el si astepta o explicatie.
-E mama, ce vroiai sa fac. Plus, chiar am nevoie de materialele alea, nu pot avea o viata de artist daca lucrez de la 9 la 6. Operele de arta nu se fac dupa sapte seara...e nevoie de timp si de inspiratie...Oricum, o sa va dau toti banii inapoi cand voi ajunge cunoscut, o stiti bine. Fiecare banut! Dar nu pot picta aer...am nevoie de planse, de ustensile...de bani de chirie...(in gand):de iarba si alcool...(si apoi zambi in coltul gurii, privind in jos).
Barbatul scoase din buzunarul de la piept al halatului o rola de bani de 500RON prinsa cu o agrafa. Lua de acolo doua hartii si i le intinse baiatului. Victor lua banii, multumi frumos, se intoarse cu spatele mimand un salut militaresc si iesi zambind din birou.
Alfons puse la loc teancul de bani si se apleca spre primul sertar de jos al biroului. De acolo lua o cheita mica ascunsa intr-o carte si se indrepta spre statueta din coltul camerei. Baga cheita in buricul statuetei si deschise o usita. De acolo scoase o agenda si dadu la ziua de 17 Februarie, adica peste doua zile unde scria: programare salon masaj thailandez(recomandare Robi) fata noua+extra(1000RON) si taie programarea respectiva suspinand. Se duse inapoi la birou si forma numarul de telefon care era scris in dreptul programarii si in timp ce forma fiecare cifra apasat, spuse ingandurat:
-Tineretul din ziua de azi, la ce sacrificii ajunge sa te impinga...

Înainte

Şi-atunci...degetele gâdilă valurile prin fire de nisip.
Şi-acum...privesc tăcerea încă unui răsărit
ce-aduce cu sine ritmuri de preludiu....

O cafea amară, o privire-nvechitã,
O scrisoare scurtă, o vorbă împletită.
Dragă Domnule W.S. .

Un şah jucat singur cu un om ce ştie table,
Un dans încurcat printre mese şi scaune,
Un autograf, vă rog, pentru posteritate....

Întâmplător retraşi la capăt de lume,
Cu-o pălărie pe cap şi-o eşarfă pe umeri,
Ne zâmbim printre vieţi...

Cunoscuţi de nimeni, înconjuraţi de mulţime
Petrecând ore-n-şir în escapade nocturne,
Ne schiţăm prin trăiri...

Cu încă o bere se mai duce-o poveste,
Încă o melodie pierdută-n ce-a fost şi nu mai este,
În paşi de romanţă...

Sacadat prin tăceri se strecoar-o plecare
Sufocată-n rucsac, înc-o istorie moare.
O dedicaţie sumbră...

O amorţeală pierdută, într-o dimineaţă.
O bere stătută, uitată pe masă.
O linişte tristă...o privire intoarsă...

Şi-o singurã vorbã ce ne aduce aminte…

...de-o poveste a noastrã....

concluzie din nimic

Unde te-ai dus? Te-ai pierdut în ridurile feţei şi încerc să te regăsesc printre lacrimi. S-au uscat însă şi acestea, mascându-mi respiraţia sacadată în alergarea gândurilor de altădat. Mi-e dor de tinereţea pe care o strecurai în privire, în sinceritatea unui zâmbet. Mi-amintesc fiecare bere trăită şi fiecare ţigară povestită, le conturai mereu cu buzele în cercuri şi cu degetele desenai din când în când infinitul. Erai dirijorul muzicii definiţiei tale, acum însă parcă eşti doar un substantiv ascuns într-un dicţionar. Ţi-ai pierdut umanitatea cedându-le-o cuvintelor nesângerate. Nu-ţi mai trec istorii prin vene, nu mai ştii să fii respiraţia trăirilor tale. Umbră a unui trecut pe care l-ai pierdut probabil după punct şi virgulă. Te văd într-o poză glorificându-ţi reuşita, privindu-te exact ca-n obiectiv...eşti o schiţă a unui om care s-a vrut o capodoperă...ţi-ai pierdut sufletul însă pe drum şi ai rămas doar o imagine prăfuită a unei amintiri...şi crezi că scuza orgoliului te poate salva...