Istoria unui necunoscut(2)

Afara era frig, dar Victor se imbraca la fel in fiecare anotimp. Era felul lui de a fi nonconformist chiar si cu natura. Se intoarse spre curtea casei stand cu mainile in buzunar si privi cu nostalgie in sus. Isi puse apoi castile in urechi si porni cu capul in jos spre statia de masina. In statie erau tot felul de oameni asezati exact in locurile unde stiau ca trebuie sa fie usa din mijloc cand opreste autobuzul. Vizavi de statie era un stalp si pe el lipit un afis. Daca te asezai la 45 grade spre sud-vest de el si masina oprea fix in dreptul semnului cu numele statiei erai chiar in dreptul usii, adica urcai printre primii, adica prindeai loc pe scaun. Astfel, in fiecare oprire de tramvai sau autobuz vedeai ciorchini de oameni impingandu-se care sa ajunga primul la un scaun.
Cand veni autobuzul si se elibera peronul, Victor sui apasat treptele pe prima usa si analiza fugitiv cu privirea toata masina apoi o traversa pana la celalalt capat, asezandu-se pe primul scaun liber din spate. In toata lejeritatea lui de a parea indiferent, insa, omise in a remarca persoana fara casa ce dormea confortabil pe scaunul de langa el. Ocupat fiind cu o nonsalanta debordanta fu neplacut surprins cand simti un miros puternic neplacut si intelese de ce acela era singurul scaun liber si lumea se inghesuia departe de el. Se ridica lejer incercand sa nu schiteze nimic, se aseza la usa si cobori pentru a nu da de banuit. Astepta urmatoarea masina cu foarte multe ganduri in cap, dar isi reveni cand vazu ca o domnisoara ii zambi in timp ce urca. Autobuzul il lasa la Sf.Gheorghe, cobori si traversa prin pasaj pentru a ajunge pe Lipscani. Se opri sus pe trepte la intrarea pe strada, fix langa pasaj si scoase din buzunarul din spate o carte subtire, indoita. O deschise si se incrunta incercand sa inteleaga firul povestirii si relua de cateva ori acelasi pasaj. Avea obiceiul asta ciudat de a citi in locuri publice, unde lumea se uita la el. Avea nevoie de galagia privirilor care tipau „asta e un baiat destept” si de garantia unicitatii sale ca individ din prisma unor necunoscuti pe care probabil nu ii va mai vedea vreodata.
In timp ce se concentra asupra cartii pe care parea ca se chinuie cu adevarat sa o citeasca, incruntandu-se si automotivandu-se „cu cat mai repede cu atat mai bine”, simti cum o privire il fixeaza, o privire care vine din partea unei persoane ce este foarte aproape de el. Atrasese intr-adevar atentia dorita, dar transpusa cui nu trebuie, se pare. Ridica incet capul si se trezi cu fata foarte aproape de o alta fata, straina, care ii zambi larg. Facu niste ochii mari si impinse respectiva persoana la o parte. Se uita nedumerit si reusi sa scoata doua cuvinte:
- Ce vrei?
- Haide domnu, dati-mi si mie un banut ca am copii acasa, sa moara mama, saraca Doamne Fereste ca si-asa-i bolnava saraca, vedeti spun vorbe d-astea va dati seama!
Dupa o pauza de cateva secunde in care avu intentia de a intelege ce vroia sa spuna cersetorul realiza ca cel mai bun lucru pe care il putea face era sa gaseasca un loc inchis si curat unde sa citeasca, pentru a nu mai avea si o a treia experienta de genul celor de inainte.
Porni pe Lipscani in speranta ca va gasi o cafenea unde sa bea si o machiatto. Se uita in dreapta si in stanga, escalada pasajele improvizate din lemn pe strazile in amenajare si ajunse la covrigaria din colt la str Franceza. Mirosul il forta sa-si ia un covrig, era covrigaria de unde ii lua maica-sa cand era mic merdenele si ii dadea partea nesarata de la covrigii ei.Se mai plimba apoi putin si dupa cateva alte ture de stradute zari pe cineva care se ridica de la masa in O’Hara. Intra si se aseza cerand un cafe machiatto cu doua pliculete de zahar brun, dupa care se pozitiona confortabil cu fata spre intrare, redeschizand cartea. In timp ce recitea si recitea aceaasi pagina, ii veni si cafeaua pe care avu nenorocul de a o varsa fix pe carte. Lua un servetel si sterse nervos paginile, pentru a reveni ulterior asupra lor.
Soarta insa nu-l lasa nici de data aceasta sa-si continue lectura pentru ca atentia ii fu distrasa de catre o domnisoara ce ce apropie de masa lui tinand un pahar jumatate plin cu bere in mana.
- Deranjez?
Victor nedumerit dar deja obisnuit cu inoportunul, ridica privirea si o cerceta din cap in picioare pe domnisoara care i se adresase. Era o fata mica de statura, slabuta, cu parul lung si cret prins intr-un elastic galben, imbracata intr-o rochita colorata si avand in picioare o pereche de cizme din piele maro. Era foarte imbujorata si ochii ii sclipeau cand se uita la el. Ceea ce observase Victor era ca avea gambele subtiri, fundul bombat(pentru ca rochia statea ridicata spre spate), o gura rotunda si sanii fermi.
Acestea fiind studiate in amanunt de catre el, o invita sa ia loc la masa.
- Imi pare rau ca mi-am permis sa-ti intrerup lectura dar am simtit ca trebuie sa vorbesc cu tine, macar sa incerc. As putea bea o cafea cu un om cult?
Zambind doar cu coltul stang, Victor se lasa putin pe spate pe scaun, incrucisandu-si mainile.
- Sigur, nu-i nici o problema, sunt chiar curios sa aud ce anume ai vrea sa-mi spui mai exact.
Fata atunci bau ce mai era in paharul de bere si ceru un cappucino. Se uita din nou cu ochii mari la Victor si trase aer in piept emotionata. Facandu-si curaj, spuse:

- Sa stii ca eu nu fac asta in mod normal, adica nu agat barbati in baruri, mai ales la sapte seara, dar de cand te-am vazut intrand am simtit asa...o conexiune intre noi...nu stiu, sper ca asta nu te sperie.
Revenind la loc pe scaun si punandu-si mainile pe masa framantandu-le, Victor intreba ironic:
- Draga mea, femeile emotionate nu sunt chiar un factor de stres pentru mine. Mai ales ca azi am avut destula adrenalina pentru o zi.
- Imi pare bine. Uite, pe mine ma cheama Adara.
- Adara? Serios? Si pufni in ras.
- Da. E un nume de stea. Parintii mei au zis ca straluceam cand m-am nascut. Tata e astronom si a considerat ca e numele perfect. Sunt mandra de el, m-a ghidat mereu in viata, uite, ca acum, la tine. Se uita apoi timida in jos.
- Foarte multa poezie as putea spune si nici nu stii cum ma cheama. Avem de-a face cu o artista sa inteleg.
Tragand aer in piept, fata deveni foarte serioasa.
- Eh...viata te invata si sa jonglezi cu emotii prin cuvinte. Mai scriu din cand in cand si uneori confund viata cu o foaie alba si imi dau frau liber imaginatiei.

In momentul acela, Victor se retrase parca putin speriat si se scarpina la urechea dreapta. Nu se astepta la asa o zi cu asemenea intamplari. Iar fata era practic, fascinanta. O stia de doua minute dar reusise sa-l socheze. O noapte cu ea chiar ar fi meritat incercata.

- Imi place mult ce citesti. Asta m-a determinat defapt sa vin sa discut cu tine. Te-am vazut intrand asa zapacit si cand ai daramat cafeaua m-ai amuzat. Atunci am vazut cartea si am zis ca e un semn.

In momentul acela, mintea lui Victor se aglomera brusc. Nu retinu partea cu semnul dar tot restul era de ridicat o sprancean. Fata era interesanta si nu stia exact ce sa spuna pentru ca, sa fim seriosi, cartea i se parea de neinteles, o porcarie, fara logica si pe deasupra ii fusese bagata pe gat de catre maica-sa deci nu prea avea cum sa fie buna. Cel mai logic lucru care ii veni in minte era ca defapt, intr-un fel sau altul, toata treaba asta era vina maica-sii si probabil injuraturile lui taica-su il ajunsesera(ai naibii parinti). Ce sa faca, pentru ca exista riscul ca ea sa vrea sa discute textul, iar el recitise de trei ori prima pagina fara a intelege o noima. Avea potential de femeie desteapta si asta pentru Victor era prea mult pentru cinci minute de discutii. Ar fi insemnat ca trebuie sa-si masoare cuvintele, chiar sa poarte o conversatie. Se uita la ea concentrandu-se si incercand sa aiba un aer relaxat.

- Da...abia am inceput-o, insa nu pot spune inca ceva concret despre ea. Mama mi-a recomandat-o si am considerat ca e un bun sfat. Prin urmare, l-am acceptat cu placere. Mie imi place foarte mult lectura. Din pacate, insa, arta mea(spuse pronuntand apasat cuvintele) nu-mi permite foarte mult timp pentru asta. Ma mai strecor pentru cateva clipe de liniste cu o carte cand imi beau cafeaua.
Nu stia exact de ce simtea nevoia sa minta, dar o facuse deja deci nu mai avea ce face. Clar de acum inainte, respectiva carte ii va placea.

Fata zambi, se uita cu ochii putin incruntati in ochii lui, il cerceta din cap in picioare si se apropie foarte tare cu busele de urechea lui. Victor se inrosi.

- Am inteles, iti place cartea. Trase repede cartea de pe masa si il intreba: Cine a scris-o?
- mmm...cum adica cine a scris-o? Ce crezi ca nu stiu? A scris-o...si se gandi putin...Coltazar!
Adara rase cu pofta, se ridica de la masa si lasandu-i cartea si banii de cafea, se uita amuzata la Victor:
- Imi pare rau, trebuia sa fac asta, esti simpatic dar nu esti genul meu. Voi barbatii sunteti atat de usor de pacalit. Data viitoare cand ajungi in situatii de genul asta, lasa atitudinea de baiat neinteles si fa-ti curaj sa fii tu. Nu haina face pe om sa stii, de-asta ai o personalitate si inteligenta, ca sa fii tu in cel mai bun mod pe care-l stii. Nu-ti zic ca o lectie de viata ci ca un sfat pentru ca e pacat sa iti termini viata regretand ca ai trait-o ca ce te-au vrut altii. Ne vedem pe plaja.

Fara a-l lasa pe Victor sa ii mai spuna ceva, isi lua hainele si fugi pe usa. Victor ramase total nedumerit, debusolat si extrem de socat. Spuse cu voce inceata ca pentru el:

- Luca, ma cheama Luca.

Ramase pe ganduri si statu asa vreo zece minute incercand sa inteleaga ce se intamplase. Dar defapt nu avea cum sa afle vreodata. Stia asta, dar nu se putea abtine. Niciodata pana acum nu credea ca exista femei care sa intre asa lejer in vorba cu barbatii. Tocmai fusese agatat, intr-un mod neconventional si extrem de batjocoritor in acelasi timp. De ce si pentru ce, nu putea sa realizeze. Plati cafeaua si se grabi spre casa pentru a compune o noua opera de arta. Se simtea suferind si atunci ii venea inspiratia mereu. Afara incepuse sa ploua si mergea cu mainile in buzunar parca traind fiecare picatura. Medita asupra tuturor intamplarilor si isi spuse „inca o zi din viata unui artist...”