Am tras aer in piept si nedumerita, cum in ultima vreme sunt constant, am oftat inca o data gandindu-ma cum reusesc mereu sa transform umorul in sarcasm, in cinism sau ironie. Rasul rautacios mi-a pus stapanire pe buze si danseaza cu ele uzandu-le inutil si stergand din jurul lor conturul unor amintiri sincere si pure. Naturale. Ma intristez pe rand, de privirea mea, de expresiile mele, de pozitia corpului si de jocul mainilor. De reflexia pe care privirea mea o concepe in oglinda.
La sfarsitul fiecarei zile port o discutie redundanta cu propriile trairi, incercand sa-mi justific esenta si sa-mi amintesc ca sunt om. Din ce in ce mai des ma impiedic de gandurile grandioase ale unor oameni care imi inspira numai ipocrizie. Si aceasta, prin simplul fapt ca-si asuma atributii pe care apoi sustin ca nu si le-au insusit ci le-au fost descoperite de catre ceilalti. Si apoi realizez ca si eu am ajuns asa. Dorinta de recunoastere ne transforma in niste incuiati. Incepem prin a incerca sa ne deschidem orizonturile si sfarsim prin a ne regasi doar pe noi in ele si apoi le inchidem in ideea ca altii nu ar putea intelege sau empatiza cu o asemenea intensitate.
Am incercat sa nu mai inteleg. Ci doar sa respir. Dar am invatat sa recunosc ca-mi port stigmata indiferent de felul meu de a privi, indiferent de felul meu de a simti sau rationa. Ma dor oamenii, pentru ca simt ca ne pierdem orice urma de umanitate chiar si prin falsa dorinta de exprimare. Tot in jur respira superficial, priveste superficial. Si fiecare valoare si fiecare libertate se va regasi doar ingradita intr-un coltisor uitat din ultima esenta umana pe care oricum o vom pierde, in timp ce vom marsalui obedienti in drumul inainte si inapoi al rutinei noastre, o rutina pe care cu greu vom reusi sa o constientizam.
Am obosit.
Inceput de 2012
12 years ago
